cica sunt in renovari. a nu se intelege renovari radicale. schimb si eu acolo o usa, doua, pun ceva gresie, schimb niste intrerupatoare si pun altele in plus. alea, alea. bineinteles ca familia-mi participa activ la toate astea, in sensul de a stabili tot si mai ales cum trebuie facut. eu astept cu dureri de cap sa se termine santierul si sa constat in ce masura va fi finalul apropiat de ce-mi planificasem initial.

partea frumoasa la toate astea e ca , golind niste dulapuri, am dat peste cartile copilariei mele. alea care au scapat de a fi daruite de mama altor copii de la alte blocuri. anyway, cartile mele de capatai - ca sa zic asa- si anume cartea cu tonitza si luna in lacul broastelor, s-au pierdut de mult; norocul meu ca mi-au fost citite de atat de multe ori incat le am foarte fresh in memorie. cartea cu tonitza (care evident avea un alt titlu, dar dat fiind ca nu mai avea coperti, am numit-o intotdeauna asa: "cartea cu tonitza") povestea aventurile unui baietel de vreo 7, 8 ani; iar tata mi-a citit-o de cateva ori, pana cand deja stiam pasaje din ea pe de rost. luna in lacul broastelor era o poezioara si pe fiecare pagina - cartonata si desenata - era scrisa cate-o strofa. asta mi-o citea mama si-mi amintesc ca ma distram copios cand broastele se speriau de reflexia lunii in lacul lor si incercau s-o dea afara : "afara din lacul nostru, afara!" dar cea mai cea poveste a fost indubitabil povestea cu ancutza, pe care , timp de vreun an, daca nu chiar mai mult, o inventa tata din mers, pe masura ce-mi povestea; si care nu s-a terminat niciodata, pt ca am crescut si am invatat sa-mi citesc singura povestile.

cu povestile astea am crescut eu. si cu sora-mea la care cand am inceput sa vorbesc si sa cunosc (sau invers) ii spuneam adi (pt ca aveam un vecin pe care-l chema asa si imi imaginam ca pe toti copiii trebuie sa-i cheme la fel) si fara care (tot dupa ce am inceput sa vorbesc si sa cunosc. sau invers.) nu am mai vrut sa stau.

nu stiu ce m-a apucat acum sa scriu toate astea; nu prea mai gasesc utilitatatea blogului astuia in ultima vreme si nici motivul pentru care cineva (exceptandu-i eventual pe prietenii mei) ar putea fi interesat sa citeasca ce postez eu aici. atata vreme cat talentul literar imi lipseste cu desavarsire, la fel si ideile inteligente/intersante/nastrusnice; blogul meu ramane un pseudojurnal, dupa cum ii spune si numele.